Fără cuvinte

“Eternitatea nu e altceva decât murmurul indiferent al tăcerii, golul prin care alergăm, pe care îl întrerupem o clipă cu fuga noastră, dar în momentul în care ne-am prăbuşit se reia...” 

( Octavian Paler)

Am ales să tac. Nu vreau să mă ascund în spatele cuvintelor, a cuvintelor goale, fără rost, nu vreau să fiu obligată să fac conversaţie, vorbind într-una,incercând disperată să atrag atenţia celorlalţi. Privirea ta, a vorbăreţului, presupune critică că nu-mi place compania ta, că am o problemă, că sunt timidă. Convingerea mea este că să taci este o dovadă de stăpânire de sine şi nu una de slăbiciune. De ce nu ne putem simţi bine împreună şi tăcând? O relaţie adevărată între un bărbat şi o femeie, sau între doi prieteni, se attinge atunci când se poate tace fără să se vadă nimic ceva anormal în asta.

Dimpotrivă, printr-un surâs tainic şi o privire complice ne aşezăm în tăcere unul lângă altul, să privim lumea. De parcă ne-am cunoaşte de când lumea!

O expresie a chipului poate transmite ceva ce nu poate transmite cuvântul. Oamenii care tac, atunci când nu pot spune ceva frumos, oamenii care tac atunci când nu au ceva interesant de spus, oamenii care tac şi atunci când au ceva interesant de spus. Pentru că aşa au chef!

Unii oameni tac pentru că au învăţat să îţi vorbească altfel.Fără cuvinte.

În Biblie scrie că “La început a fost Cuvântul. Dar înainte de toate ce a fost? Tăcere...probabil o tăcere deplină până a fost inventat cuvântul.

Tăcerea mă atinge mai  adânc, mai tainic, şi definitiv decât milioanele de cuvinte rostite.

 Aleg să tac.

Încotro?

  "Inchipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. 

   Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi.

  Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren..."

Octavian Paler (Viața pe un peron )