„Ce
bine ar fi!" exclamă în cele din urmă deţinutul şi, deodată, smulgându-se parcă
din legănarea unui vis şi a îngândurării, pune mâna pe lopată ori apucă o
cărămidă din stivuşoara pe care trebuie s-o care dintr-un loc într-altul.După o
clipă, uită de această senzaţie fugară şi începe să râdă ori să înjure, după
cum îi e firea; ori se aşterne pe muncă cu o înverşunare neobişnuită,
străduindu-se din răsputeri şi fără nici un rost să-şi împlinească lucrul fixat
pentru acea zi, de parcă ar vrea ca prin greutatea muncii şi prin oboseala
fizică să înăbuşe ceva ce-l roade pe dinăuntru, îl apasă şi îl mistuie.
Sunt
cu toţii oameni voinici, în floarea vârstei, plini de forţă şi de vigoare. Şi
ce grele sunt lanţurile pe o vreme ca asta! Nici nu mă gândesc să fac aici
poezie şi totuşi, nu mă îndoiesc de adevărul celor spuse, în anotimpul cald,
sub soarele strălucitor, când simţi în tot sufletul, în toată fiinţa, cum
renaşte în juru-ţi, cu o putere de negrăit, întreaga fire, temniţa zăvorită,
asprimea paznicilor şi tirania unei voinţe străine devin parcă şi mai
apăsătoare.
Şi
pe urmă, primăvara, odată cu primul cânt de ciocârlie, în Siberia şi în
întreaga Rusie, hoinarii apucă drumul pribegiei; fug creştinii din închisori şi
se ascund prin păduri. Scăpaţi de apăsarea ucigătoare a hrubei, după ce au
îndurat judecăţi, lanţuri şi bătaie, ei pornesc să colinde drumurile, la
întâmplare, încotro li se pare viaţa mai atrăgătoare şi mai lesnicioasă; beau
şi mănâncă ce găsesc, ce dă Dumnezeu, fără cine ştie ce griji, fără mohoreala
temniţei şi dorul chinuitor de libertate şi noaptea dorm liniştiţi în pădure
ori pe câmp, ca păsările cerului, şoptind noapte bună numai stelelor ce
scânteiază sub ochiul Celui de Sus.
Să
fim bine înţeleşi: viaţa de vagabond are şi părţi neplăcute.”
(F.M.Dostoievski)
