“Alison şi-a scos bluza pe cap, zâmbindu-mi din
lumina brăzdată a umbrarului.
-Trebuie să fie plin de şerpi.
-Ca în rai.
Îşi scoase pantalonii. S-a întins să rupă un
con de brad din crăcile umbrarului şi mi l-a întins. O priveam cum aleargă
goală prin iarba înaltă până la apă, apoi o încearcă, scoate un ţipăt. Se
aruncă în apă şi da din mâini, chicotind.
Apa, verde ca jadul, gheaţă topită, m-a făcut
să-mi simt inima când am intrat şi eu. Era totuşi minunat, umbra copacilor,
luminişul însorit, muzica apei în cădere, senzaţia de gheaţă, singurătatea,
veselia amândurora, nuditatea - erau clipe pe care numai moartea le putea
arunca în uitare.
Stăteam pe iarbă lângă umbrar ca să ne uscăm la
soare şi la vânt.
Apoi Alison s-a întins pe spate, cu braţele în
lături, oferindu-se soarelui şi mie, ştiam. Un timp am stat şi eu la fel, cu
ochii închişi. Am auzit-o spunând:
-Sunt zâna pădurii.
Se ridicase şi se întorsese către mine
sprijinindu-se într-o mână. Împletise o cunună de margarete şi garofiţe din
florile din jurul nostru. O pusese într-o parte în părul nepieptanat şi-mi zâmbea
cu o naivitate impresionantă. Ea nu-şi dădea seama că trăiam un moment cu
intensitate, un moment literar, care ştiam sigur că vine din acea antologie
elizabetană England’s Helicon. Pierdusem din vedere faptul că metaforele erau
de multe feluri şi că cele mai frumoase versuri sunt cel mai adesea directe şi
nemetafizice.
Ea era un astfel de poem şi mă simţeam atras de
ea. Nu numai din pricina pasiunii fizice provocată de înfăţişarea ei
înnebunitor de frumoasă, cu sânii rotunzi, talie mică, sprijinită într-o mână,
acum cu gropiţe, acum serioasă ca o copilă de şaisprezece ani, nu o femeie de
douăzeci şi patru de ani, ci pentru că îi vedeam nuditatea dincolo de subsţanta
urâtă, respingătoare a vieţii modern, o vedeam adevărată în toată goliciunea
trupului.
Alison era Eva renăscută dupa zece mii de
generaţii.
Mi-am dat seama, era un lucru foarte simplu, că
o iubeam.”
John
Fowles
