Ora fericită

Bate-n cărămizi lumina cu fiinţe dulci în ea. 
Se arată-o balerină şi-ncă una se arată 
Oh, e-o lume în lumina nesperat de-adevărată, şi-i un dans, când la amurguri bate-n cărămizi o rază cu fiinţe dulci în ea.

Parcă am căzut din ore, şi-a rămas din mine doar o mirare visătoare. 
Se-nfiripă şi mi-apare ca meandrele-s sonore ale umbrei, pe calcar.

Şi deodată, o răcoare mă-nconjoară, 
se subţie dinspre luna curgătoare
cum era-n copilărie: luna are nas 
şi gură şi sprâncene şi bărbie.

Voi, schimbări şi creşteri zvelte,
sufletul mi-l potriviţi
ca pe o statuie, iată,
când mai sus, când jos, când roată,
ridicându-l acoladă
peste-oraşul suitor.

Nici n-ar sta ca mai-nainte neschimbat, ursuz, de piatră. 
Ci mi-l simt cum se-alungeşte după-oraşul care creşte înfigându-şi creasta-n lună,

când petrecerea răsună a fiinţelor ciudate 
din lumina care bate galeşă, în cărămizi. 

 (Nichita Stănescu)