“Are paisprezece ani şi toată viaţa înainte, multe de făcut. Nu a putut nici măcar începe ceva. Îi vin în minte cuvintele pe care mama ei le tot repetă de ani de zile, când fata se plânge de soarta ei: „De vină e războiul, Edita… războiul”.Era atât de mică încât aproape că nu-şi mai aminteşte cum era lumea când nu exista războiul. La fel cum ascunde cărţile sub rochie în acel loc în care i s-a luat tot ce avea, păstrează, de asemenea, în mintea ei un album de fotografii făcute ca amintiri. Închide ochii şi încearcă să rememoreze cum era lumea când nu exista teama.
Se
vede pe sine însăşi la vârsta de nouă ani, pironită în faţa ceasului astronomic
din Piaţa Primăriei din Praga, la începutul anului 1939. Privea puţin pieziş
vechiul schelet care supraveghea acoperişurile din acel oraş, cu enormele sale
orbite goale, ca nişte găuri negre. La şcoală le spuseseră că marele ceas era o
maşinărie mecanică inofensivă, concepută de maestrul Hanus cu mai bine de cinci
secole în urmă. Dar legenda pe care o povesteau bunicile o îngrijora: regele
i-a poruncit lui Hanus să construiască ceasul astronomic cu statuetele care
defilau la fiecare oră fixă şi apoi le-a ordonat portăreilor săi să-i scoată
ochii, ca să nu mai poată niciodată reproduce o asemenea minunăţie pentru un
alt monarh. Drept răzbunare, ceasornicarul a introdus mâna înăuntrul
mecanismului şi l-a paralizat. Când angrenajele i-au tăiat mâna, maşinăria s-a
blocat şi nu a mai putut fi reparată timp de mulţi ani.
Noaptea
visa uneori acea mână amputată şerpuind în sus şi-n jos printre roţile dinţate
ale maşinăriei. Scheletul a agitat un clopoţel şi a început festivalul mecanic:
o defilare de păpuşi automate care se desfăşoară ca să le amintească
cetăţenilor că minutele se împing nervoase unele pe altele, iar orele trec una
după alta, ca acele figurine care, de câteva secole, intrau şi ieşeau grăbite
din acea cutie muzicală neobişnuită.
Totuşi,
acum îşi dă seama, împietrită de groază, că la vârsta de nouă ani o fetiţă încă
nu observă acest lucru şi crede că timpul este o coadă groasă, o mare nemişcată
şi lipicioasă, în care nu înaintezi. De aceea, la acea vârstă, ceasurile
înspăimântă doar dacă au schelete lângă sfere.
Dita,
ţinând strâns acele cărţi vechi, care o puteau condamna la camera de gazare, o
vede cu nostalgie pe fetiţa fericită de altădată. Când o însoţea pe mama ei la
cumpărături prin centru, îi plăcea să se oprească în faţa ceasului astronomic
din Piaţa Primăriei, dar nu pentru a privi spectacolul mecanic, căci în
realitate acel schelet o neliniştea mai mult decât voia să recunoască, ci
pentru a se distra uitându-se cu coada ochiului la trecătorii duşi pe gânduri,
mulţi dintre ei străini aliaţi în trecere prin capitală, care observau foarte
concentraţi apariţia păpuşilor automate. Se abţinea cu greu să nu râdă văzând
strâmbăturile de uimire şi râsul prostesc al celor prezenţi.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Dita
se uita la cărţi, dar mai ales le mângâia. Erau rupte la colţuri şi subliniate,
ponosite, cu cercuri roşiatice de umezeală, unele dintre ele mutilate… dar erau
o comoară. Faptul că erau atât de fragile le făcea şi mai valoroase. Îşi dădea
seama că trebuia să aibă grijă de acele cărţi ca de nişte bătrânei care
supravieţuiseră unei catastrofe, pentru că aveau o importanţă crucială: fără
ele se putea pierde înţelepciunea unor secole de civilizaţie.
Tehnica geografilor, care ne făcea să ştim cum
era lumea; arta literaturii, care îmbogăţea viaţa cititorului de zeci de ori;
progresul ştiinţific pe care îl reprezenta matematica; istoria, care ne amintea
de unde proveneam şi care poate că ne ajuta să hotărâm încotro trebuia să
mergem; gramatica, permiţând comunicarea între persoane…
Mai
mult decât o bibliotecară, din acea zi a devenit felceriţa cărţilor.
……………………………………………………………………………
Să
deschizi o carte acolo este un ritual. Mulţi dintre ei urau cărţile când
învăţau la şcoală. Cărţile însemnau studii grele, lecţii lungi de ştiinţe,
sesiuni de lectură sub privirea ameninţătoare a profesorului, teme pentru acasă
care-i împiedicau să iasă să se joace pe stradă.
Dar
acolo cartea pare un magnet; nu-şi pot lua ochii de la ea şi mulţi chiar nu-şi
pot reprima impulsul de a se ridica de pe băncile lor şi de a se îndrepta spre
Avi Ofir ca să le permită să o atingă.”
Antonio G. Iturbe
