Ora fericită

Bate-n cărămizi lumina cu fiinţe dulci în ea. 
Se arată-o balerină şi-ncă una se arată 
Oh, e-o lume în lumina nesperat de-adevărată, şi-i un dans, când la amurguri bate-n cărămizi o rază cu fiinţe dulci în ea.

Parcă am căzut din ore, şi-a rămas din mine doar o mirare visătoare. 
Se-nfiripă şi mi-apare ca meandrele-s sonore ale umbrei, pe calcar.

Şi deodată, o răcoare mă-nconjoară, 
se subţie dinspre luna curgătoare
cum era-n copilărie: luna are nas 
şi gură şi sprâncene şi bărbie.

Voi, schimbări şi creşteri zvelte,
sufletul mi-l potriviţi
ca pe o statuie, iată,
când mai sus, când jos, când roată,
ridicându-l acoladă
peste-oraşul suitor.

Nici n-ar sta ca mai-nainte neschimbat, ursuz, de piatră. 
Ci mi-l simt cum se-alungeşte după-oraşul care creşte înfigându-şi creasta-n lună,

când petrecerea răsună a fiinţelor ciudate 
din lumina care bate galeşă, în cărămizi. 

 (Nichita Stănescu)

Inima-i un vânător singuratic

“Suntem dornici  de locurile în care nu am fost niciodată”

(n.19febr.917- dec. 29sept.1967)

“Programele se înşiruiau unul după altul şi toate erau nişte prostii. Nu-i păsa în mod deosebit. Fuma şi culese un mănunchi de fire de iarbă. După un timp, un alt crainic începu să vorbească. Pomeni numele lui Beethoven.

Citise la bibliotecă despre muzicianul acesta - numele lui se pronunţa cu un e şi se scria cu doi de e. Era neamţ ca şi Mozart.

……………………………………………………………………………

Apoi începu muzica. Mick înălţă capul şi mâna i se aşeză pe gâtlej. Cum era cu putinţă? Timp de un minut preludiul oscilă dintr-o parte în alta. Ca un umblet sau ca un pas de marş.

Ca şi cum Dumnezeu ar fi umblat semeţ prin noapte. Parcă o pojghiţă de gheaţă o acoperi  deodată în întregime şi doar această primă parte a muzicii era fierbinte în inima ei. Nu putu nici măcar să audă  sunetele care urmară după aceea, ci şedea doar acolo, aşteptând îngheţată, cu pumnii încleştaţi. După un timp, muzica se auzi din nou, mai puternică, mai tare.

Nu avea nimic de-a face cu Dumnezeu. Se regăsi pe ea însăşi, Mick Kelly, aşa cum umbla în timpul zilei sau de una singură în toiul nopţii. Prin soarele dogoritor şi prin întuneric, cu toate plăsmuirile şi sentimentele ei.

Muzica aceasta era ea - cu adevărat ea.”     

(Carson McCullers)

Spre far

“Am trăit o clipă de pace intensă. Poate asta e fericirea?”

(n.25 ian.1882-dec. 28 mar. 1941)

"În timp ce vorbea, privea de jur-împrejur, pentru că era încă lumină, iarba păstra un verde adânc şi catifelat, casa privea prin verdeaţa îmbrebenată de flori purpurii, iar ciorile lansau ţipete reci din înalturile albastre. Dar ceva mişcă, săgetă, îşi scânteie o aripă de argint în văzduh.

La urma urmei era septembrie, miez de septembrie şi trecuse de ora şase seara. Aşadar, coborâră  cărarea grădinii în direcţia obişnuită, trecură de terenul de tenis, de pajiştea cu ierburi ornamentale,  până ajunseră la spărtura din gardul gros de mărăcini, străjuită de crini roşu aprins ca arză­toarele cu jăratic de un rubiniu incandescent, prin care apele albastre ale golfului se iveau mai al­bastre ca oricând.

Veneau în acel loc, seară de seară, atraşi parcă de o necesitate. S-ar fi spus că apa dezrădăcina şi făcea să plutească gândurile, care altminteri, pe uscat, deveniseră stagnante, ba imprima chiar şi trupurilor un fel de destindere fizică.  Întâi, pulsa­ţia culorii inunda golful cu albastru şi inima se dilata o dată cu ea, iar trupul plutea, pentru ca o clipă mai tîrziu să fie stăvilit şi îngheţat de întu­necimea usturătoare a valurilor răscolite. 

Apoi, de după stînca mare şi neagră, aproape în fiecare seară ţîşnea — dar la intervale neregulate, astfel că trebuia s-o pândeşti şi era o bucurie cînd o ve­deai — o trâmbă uriaşă de apă alburie ; şi, în timp ce-o aşteptai, urmăreai pe palida semilună a golfului val după val, pulverizând, iar şi iar, o fină ceaţă sidefie."

(Virginia Woolf)

La Râul Piedra am şezut şi-am plâns

“Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.”

(n.24 aug. 1947)

“Uneori suntem stăpâniţi de un sentiment de tristeţe pe care nu izbutim să ni-l controlăm, spunea el. Ne dăm seama că momentul magic al zilei a trecut şi noi nu am făcut nimic.Viaţa îşi ascunde atunci magia şi arta. 

Trebuie să-l ascultăm pe copilul care am fost cândva şi care încă există în noi. Copilul acesta înţelege momentele magice. Putem să-i înnăbuşim plânsul, dar glasul nu i-l putem reduce la tăcere. Copilul acesta care am fost cândva continuă să fie prezent. Fericiţi fie copiii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor. 

Dacă nu ne naştem încă o dată, dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe.”

(Paulo Coelho) 

Iarna decanului

„Omul este la fel de bun ca ceea ce iubește.”

(n.10 iun.1915- d.05 apr.2005) 

“În unele dimineţi strălucea soarele -zile senine de iarnă. Se uita afară printre rămurelele de iederă de pe balcon. Boabe mici, îngheţate, de un albastru închis, picau din ele. Pe balcon veneau porumbei. Probabil că doamnele bătrâne îi hrăneau. Dar pe Corde nu-l interesau prea mult păsările. Atenţia lui era hipnotic absorbită de ciclame - miezul întunecat al florilor roz, şi cercul purpuriu al celor albe, cu petalele curbate în jos şi frunzele moarate în diferite nuanţe de verde.”

------------------------------------------------------------------------------------------------

 „Plutea un miros rece, jilav, rău. Troleibuze de un portocaliu ruginit lunecau cu foşnete de cablu. Pasageri palizi te priveau prin geamul ferestrelor. Purtau şepci, iar femeile, basmale.Troleibuzele acestea, laolaltă cu chiuvetele de fontă şi toaletele cu lanţ aparţineau unor vremuri apuse.

 Aveai senzaţia că priveşti îndărăt în trecut. Vedeai deceniile răsturnate. Până şi emoţiile ţineau de alte timpuri.”

(Saul Bellow)

La vie est belle

 „Cea mai mare bucurie a vieții este să fii convins că ești iubit.”

Azi m-am trezit cu o lumină puternică în inimă. 

Când te aştepti mai puţin, când viaţa vrea să te surprindă, destinul te face să cunoşti oameni frumoşi şi speciali. Sunt acei oameni care pătrund încet în sufletul tău, printre răni şi cicatrici, pentru a te face să zâmbeşti din nou.

Când te aştepţi mai puţin, înveţi din nou să iubeşti şi să speri.

Nu am vrut să mă îndrăgostesc, nu am vrut să mă mai pierd în braţele altui bărbat, pentru că sufletul îmi era prea obosit şi prea trist. Nu am vrut, dar s-a întâmplat!

Mi-am dat seama că zâmbetul pe care ţi-l oferă un străin îţi luminează pur şi simplu inima; că e suficientă o îmbrăţişare ca să îţi ia măcar pentru o clipă toată durerea care ţi se răsfrânge pe suflet.

-Din nimic, nepregătit, a ţâşnit dinspre tine primul te iubesc.

Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumuseţea. Din cauza ei uit cine sunt. Ştiu doar că ne-am găsit. Tot ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă.

Ochii tăi îmi zâmbesc, și mă farmecă când îți lași mâinile să mă caute tandru, când buzele tale vin să pună viață pe sufletul meu şi mă inviți să devin iubita ta.

M-am îndrăgostit de simplitatea ta, şi acum vreau doar să mă las dusă de val.

-Da' chiar, ţi-am zis astăzi că te iubesc?

Femeia sfâşiată

“Există momente când timpul se opreşte în loc.”

(n.9 ian.1908- d.14 apr.1986) 

"Patul ăsta gol de lângă al meu, aşternutul întins şi rece... degeaba iau somnifere, visez. De multe ori, în vis, mă prăbuşesc de durere. Rămân sub ochii lui Maurice, paralizată, purtând pe chip toată suferinţa din lume. Aştept să se repeadă la mine, îmi aruncă o privire indiferentă şi se îndepărtează.

M-am trezit, încă era noapte; simţeam apăsarea întunericului, eram pe un coridor, alergam, devenea tot mai strâmt, abia respiram; curând trebuia să mă târăsc, şi rămâneam înţepenită până expiram. Am ţipat. Şi am început să-l strig mai încet, printre lacrimi, în fiecare noapte îl strig; nu pe el: pe celălalt, pe cel care mă iubea. 

.................................................................................................................................

Nu mai sunt nimic. Viaţa din urma mea s-a năruit cu totul, ca în cutremurele acelea în care pământul se devoră pe sine; dispare în urma ta pe măsură ce fugi. Cale de întoarcere nu mai există. Casa a dispărut, la fel satul şi toată valea. Chiar dacă supravieţuieşti, nu mai rămâne nimic, nici măcar locul pe care l-ai ocupat pe pământ. “

(Simone de Beauvoir) 

Paltonul de astrahan

"Dacă am şti să ne folosim cum trebuie viaţa purtând-o ca pe o blană de astrahan şi nu ca pe o haină de ocnaş."

 (n.23mar.1913-31dec.1986)

            "În zilele ploioase citeam şi după-amiaza, tolănit într-un fotoliu mare şi dur cu braţele acoperite de macrameuri sau aşezat pe micul divan. Din când în când îmi ridicam privirile spre scaunul aflat sub masă, sperând că motanul ar fi putut să îl lase liber.
          Mă gândeam că, împins de vreo nevoie, Domitien ar coborî de pe locul lui şi ar ieşi pe uşă. Atunci m-aş fi aşezat pe scaun şi aş fi aşteptat să văd ce figură va face la întoarcere. Dar animalul, care ştia una şi bună, mai bine se reţinea cu durere decât să-şi abandoneze locul.

...........................................................................................................................................

          Ajuns  la fotografia asta am înţeles că pentru doamna Lenormand începeau momentele dureroase şi m-am ridicat spunându-i noapte bună. Domitien, avertizat parcă de zgomotul făcut la închiderea albumului,  a sărit pe un scaun, apoi jos şi s-a îndreptat spre camera mea ca să-şi ocupe locul obişnuit. 
         Mă resemnasem demult în a suporta aroganţa motanului, care într-o zi, găsindu-şi scaunul ocupat de un lighean cu apă, pus de mine acolo în speranţa că printr-un salt va ajunge să se îmbăieze,  a reuşit să răstoarne ligheanul vărsând toată apa pe podea şi obligându-mă să tamponez cu un prosop fiecare colţ al camerei".        

( Piero Chiara)

Endless

Make love after war!

Trăiască orgoliul!

Mi-a luat ceva timp să înţeleg că nu ne mai pasă!

Pacientul englez

“Toţi avem un nod vechi, nod în inimă pe care dorim să-l desfacem.”

(n.12 sept. 1943)

     “Există trădări într-un război care sunt mărunte în comparaţie cu

trădările noastre umane pe timp de pace. Noul amant ia obiceiurile celuilalt.

Toate sunt sfărâmate, dezvăluite într-o nouă lumină. 

     Acest lucru este realizat prin fraze încordate sau tandre, deşi inima este un organ al focului.

     O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care

găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe

nimeni, nu mai are nici o mască – nici înţelepciunea somnului, nici ritualul

fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului.”

     “Vine o lună în viaţa lor când Hana şi Kip dorm cu castitate unul lângă

altul. Un celibat formal între ei. Descoperind că în iubire poate exista o întreagă civilizaţie, o întreagă împărăţie întinsă înaintea lor. 
     Iubire faţă de ideea de el sau de ea. Nu vreau să mă iubeşti fizic. Nu vreau să te iubesc fizic. De unde a învăţat el acest lucru, sau ea, cine ştie, atât de tineri fiind. Poate de la Caravaggio, care îi povestise fetei în aceste seri despre tinereţile lui, despre tandreţea faţă de fiecare celulă din trupul unei persoane iubite, crescută din descoperirea propriei firi muritoare. 
     Aceasta era, la urma urmei, o vârstă trecătoare. Dorinţa băiatului se împlinea doar în somnul cel mai adânc, în braţele Hanei, orgasmul lui având de-a face mai mult cu atracţia lunii, o sorbire a trupului său de către noapte.”

     “Şi tu îţi înalţi zidurile, îi spune ea, aşa că îmi am şi eu zidul meu. O spune strălucind de-o frumuseţe care îl mistuie. Ea cu elegantele ei veşminte, cu faţa ei palidă care râde către toţi care-i zâmbesc, cu surâsul acela şovăielnic la glumele lui furibunde. El îşi continuă remarcile teribile despre una sau alta din vreo expediţie care le este cunoscută tuturor.

     Din clipa în care se îndepărtează de el, în holul barului Groppi, după ce o

salută, e înnebunit. 
     Ştie că singurul mod de-a accepta pierderea ei este să poată s-o mai îmbrăţişeze o dată, sau să fie îmbrăţişat de ea. 

Să poată cumva să se oblojească unul pe celălalt la ieşirea din această legătură a lor.

     Nu printr-un zid.”

 (Michael Ondaatje)

Cum sunt eu, azi?

Sufletul meu tânjeşte după ceva!

Nu are chip…nu are formă… nici nume! 

Aş vrea să mă pierd undeva într-un colţ uitat de lume! 

Mă doare timpul!

“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! “

Timpul trece prin… şi peste mine.

De fapt…nu timpul trece. Nu el este cel care vine de undeva și se îndreaptă spre altceva…realitatea este că eu trec prin timp. El este mereu același, eu sunt cea care mă schimb…mă transform…el doar işi pune amprenta pe chipul şi trupul meu.

Uneori, când îmi privesc cearcănele adunate din oboseala nopţilor, ridurile din jurul ochilor sau firele albe din păr, pe care mă încăpăţânez să le ascund, mă simt de parcă aş fi de-o seamă cu pământul…stau şi mă întreb: sunt încă tânără sau am îmbătrânit?

Sunt încă tânără pentru că pe chipul meu renaşte în fiecare dimineaţă zâmbetul, iar silueta îmi încape în aceleaşi haine; sunt bătrână pentru că zâmbetul meu oboseşte uneori.

Sunt tânără pentru că mai am de citit multe dintre cărţile lumii; sunt bătrână pentru că multe dintre cele citite nu mi le mai amintesc.

Sunt încă tânără pentru că mai întind cu sinceritate (unii o numesc naivitate) mâna spre oameni şi caut binele şi frumosul în jur; sunt bătrână pentru că nu mai cred fiecare cuvânt.

Sunt încă tânără pentru că mai dansez în bucătărie; sunt  bătrână pentru că muzica pe care o ascult eu este ea însăşi împovărată de ani.

De ceva vreme, înţeleg tot mai greu bucuria secundelor numărate între ani.

Înteleg că nu mai este timp!

Uneori…nu văd în fața ochilor decât acel gol …pe care-l cunosc mult prea bine.

Deseori,  mă gândesc la tine… Anna!

Îţi las inima mea

Taci... ascultă...
Pulsul urcă sălbatic spre tâmplă.
Tăcerea... doar ea ştie
să vorbească inimii tale
în limbajul sufletului meu.
Cuvântul tăcere
se naşte croit din culoarea vie
a inimii.
Îl îmbrac într-un sărut
şi apoi îl trimit către tine.
Atât doar... lasă-mă să-l cos
pe aripile inimii tale,
să auzi când iubirea mea 
îţi vorbeşte în şoaptele tăcerii.   

Şopteşte-mi...

"Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale,
Spune-mi-o mie, doar mie, în taină
Tu, ce zâmbeşti cu-atâta gingăşie
Şopteşte-mi cât mai lin: inima mea te va auzi, nu urechea.

Adâncă-i noaptea, casa tăcută
Cuiburile păsărilor învăluite în somn
Deschide-ţi printre lacrimi furişe
Printre zâmbete nesigure
Printr-o dulce-mbujorare a durerii
Deschide-ţi taina inimii tale..."

(Rabindranath Tagore)

Cel mai iubit dintre pământeni

“Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

(n.5 aug.1922-16 mai1980)

“… se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ţi-e sete şi pe urmă după ce bei treci pe lîngă el.

Dar câte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să şi-l ferească, şi cu cât strategia pe care o folosesc e mai complicată şi ele mai greu de cucerit, cu atât sunt mai preţuite. Am înţeles mai târziu, ca noi toţi: plăcerea constă în a cuceri această cetate şi fericiţi sunt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preţ, cînd abia începe adevărata dragoste.

(Marin Preda)

Câteodată...viaţa te surprinde în mod plăcut!

“ Să nu spui niciodată că n-o să bei apa aia. Drumul e lung şi poate ţi-e sete .”

Deschid uşa cât mai încet posibil… mă furişez în dormitorul tău…tiptil, ca o pisicuţă mă bag în pat, în aşternuturile proaspete… 

...să te trezesc cu sarutări pătimaşe …

...să mă lipesc de trupul gol şi înfierbântat de dorinţă…

...să fac sex de la tandru la pasional…

...ahh câtă plăcere!

Te las adormit…eşti atât de adorabil!

Cuvinte...nerostite

"Touch has a memory"

Aş vrea să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun.

Nu îndrăznesc…mi-e teamă de râsul tău.

Să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun.

Nu îndrăznesc… mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde.

Cuvintele…le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. 

Esenţa...invizibilă ochiului

Nu te uita după mine în cuvinte goale . 

Îmi place să fiu printre cei care în tăcere ascultă muzica unui val sau vorbesc despre vânt ,pentru că în ele ascult tot ce aud. 

Fructele mâniei

“Nu ar trebui să încercăm să privim prin lumina raţiunii unele lucruri, ca să nu le întunecăm...”

(n.27 febr.1902-20 dec.1968)

“Am să muncesc pe câmp, pe câmpurile înverzite, şi aşa am să fiu totdeauna alături de oameni.Nu voi încerca să-i învăţ nimic.Eu voi încerca să învăţ.Am să învăţ pentru ce umblă oamenii prin iarbă, am să-i aud vorbind şi-am să-i aud cântând. Am să ascult cum îşi ronţăie copiii turtiţele. Am să ascult cum bărbatul şi nevasta frământă salteaua în toiul nopţii. Voi mânca împreună cu ei şi voi învăţa. 

Ochii îi erau umezi şi strălucitori. 

Voi face dragoste pe câmp,în chip deschis şi cinstit, cu oricine îi va plăcea să facă dragoste cu mine. Am să blestem şi-am să înjur,şi-am să ascult poezia din vorbele oamenilor. Toate acestea sunt sfinte şi toate sunt ceva ce eu n-am înţeles până acum. Şi toate aceste lucruri sunt binele pe pământ.”

“ E frumoasă primăvara în California. Văile în care înfloresc pomii roditori par mari nu prea adânci, cu ape roşii îmbălsămăte de miresme şi presărate cu spume albe. Pe urmă cei dintâi lăstari ai viţei-de-vie  se ridică pe vechile coarde noduroase,apoi curg în jos, ca să îmbrace butucii. Colinele de un verde viu sunt rotunde şi moi ca sânii de femeie. 

În luncile netede, acoperite cu grădini de zarzavat, se întind pe kilometrii intregi, şirurile de salate verzi-gălbui, de conopide subţirele şi tulpinile de-un verde-cenuşiu ale anghinarelor, ce par umbre dintr-o altă lume. Mai târziu, frunzele se desfac din mugurii copacilor, iar petalele cad din pomii roditori, acoperind pământul cu un covor tărcat în alb şi roşu. Mijlocul florilor se umflă,creşte şi capătă culoare: cireşi şi mere,piersici şi pere, smochine care închid floarea în fruct. 

În pântecele întregii Californii mişcă bogăţia roadelor şi fructele devin din ce în ce mai grele, iar crengile se apleacă treptat sub povara poamelor, până ce trebuie sprijinite pe crăcane în stare să le susţină greutatea.”

(John Steinbeck)