“Am trăit o clipă de pace intensă. Poate asta e
fericirea?”
(n.25 ian.1882-dec. 28 mar. 1941)
"În
timp ce vorbea, privea de jur-împrejur, pentru că era încă lumină, iarba păstra
un verde adânc şi catifelat, casa privea prin verdeaţa îmbrebenată de flori
purpurii, iar ciorile lansau ţipete reci din
înalturile albastre. Dar ceva mişcă, săgetă, îşi scânteie o aripă de argint în văzduh.
La
urma urmei era septembrie, miez de septembrie şi trecuse de ora şase seara.
Aşadar, coborâră cărarea grădinii în
direcţia obişnuită, trecură de terenul de tenis, de pajiştea cu ierburi ornamentale,
până ajunseră la spărtura din gardul
gros de mărăcini, străjuită de crini roşu aprins ca arzătoarele cu jăratic de
un rubiniu incandescent, prin care apele albastre ale golfului se iveau mai albastre
ca oricând.
Veneau
în acel loc, seară de seară, atraşi parcă de o necesitate. S-ar fi spus că apa
dezrădăcina şi făcea să plutească gândurile, care altminteri, pe uscat,
deveniseră stagnante, ba imprima chiar şi trupurilor un fel de destindere fizică. Întâi, pulsaţia culorii inunda golful cu
albastru şi inima se dilata o dată cu ea, iar trupul plutea, pentru ca o clipă
mai tîrziu să fie stăvilit şi îngheţat de întunecimea usturătoare a valurilor
răscolite.
Apoi, de după stînca mare şi neagră, aproape în fiecare seară ţîşnea
— dar la intervale neregulate, astfel că trebuia s-o pândeşti şi era o bucurie
cînd o vedeai — o trâmbă uriaşă de apă alburie ; şi, în timp ce-o aşteptai,
urmăreai pe palida semilună a golfului val după val, pulverizând, iar şi iar, o
fină ceaţă sidefie."
(Virginia
Woolf)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu