La vie est belle

 „Cea mai mare bucurie a vieții este să fii convins că ești iubit.”

Azi m-am trezit cu o lumină puternică în inimă. 

Când te aştepti mai puţin, când viaţa vrea să te surprindă, destinul te face să cunoşti oameni frumoşi şi speciali. Sunt acei oameni care pătrund încet în sufletul tău, printre răni şi cicatrici, pentru a te face să zâmbeşti din nou.

Când te aştepţi mai puţin, înveţi din nou să iubeşti şi să speri.

Nu am vrut să mă îndrăgostesc, nu am vrut să mă mai pierd în braţele altui bărbat, pentru că sufletul îmi era prea obosit şi prea trist. Nu am vrut, dar s-a întâmplat!

Mi-am dat seama că zâmbetul pe care ţi-l oferă un străin îţi luminează pur şi simplu inima; că e suficientă o îmbrăţişare ca să îţi ia măcar pentru o clipă toată durerea care ţi se răsfrânge pe suflet.

-Din nimic, nepregătit, a ţâşnit dinspre tine primul te iubesc.

Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumuseţea. Din cauza ei uit cine sunt. Ştiu doar că ne-am găsit. Tot ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă.

Ochii tăi îmi zâmbesc, și mă farmecă când îți lași mâinile să mă caute tandru, când buzele tale vin să pună viață pe sufletul meu şi mă inviți să devin iubita ta.

M-am îndrăgostit de simplitatea ta, şi acum vreau doar să mă las dusă de val.

-Da' chiar, ţi-am zis astăzi că te iubesc?

Femeia sfâşiată

“Există momente când timpul se opreşte în loc.”

(n.9 ian.1908- d.14 apr.1986) 

"Patul ăsta gol de lângă al meu, aşternutul întins şi rece... degeaba iau somnifere, visez. De multe ori, în vis, mă prăbuşesc de durere. Rămân sub ochii lui Maurice, paralizată, purtând pe chip toată suferinţa din lume. Aştept să se repeadă la mine, îmi aruncă o privire indiferentă şi se îndepărtează.

M-am trezit, încă era noapte; simţeam apăsarea întunericului, eram pe un coridor, alergam, devenea tot mai strâmt, abia respiram; curând trebuia să mă târăsc, şi rămâneam înţepenită până expiram. Am ţipat. Şi am început să-l strig mai încet, printre lacrimi, în fiecare noapte îl strig; nu pe el: pe celălalt, pe cel care mă iubea. 

.................................................................................................................................

Nu mai sunt nimic. Viaţa din urma mea s-a năruit cu totul, ca în cutremurele acelea în care pământul se devoră pe sine; dispare în urma ta pe măsură ce fugi. Cale de întoarcere nu mai există. Casa a dispărut, la fel satul şi toată valea. Chiar dacă supravieţuieşti, nu mai rămâne nimic, nici măcar locul pe care l-ai ocupat pe pământ. “

(Simone de Beauvoir)