Cele trei fiice ale Evei

 

“Auzise despre crizele din noaptea nunţii, însă presupusese mereu că astfel de lucruri li se întâmplau altor oameni – ţărani din sate uitate de Dumnezeu, provinciali care n‑aveau mai multă minte. Familia ei nu era una care să se încurce cu teste de virginitate într‑un spital dărăpănat.

De mică fusese tratată la fel ca fraţii ei, dacă nu chiar favorizată. A fost preţuită, răsfăţată şi iubită de amândoi părinţii. Totuşi, crescând într‑un cartier înghesuit, unde din spatele fiecărei perdele dantelate pândea câte o pereche de ochi, privind şi judecând, îşi dădea seama de limitele pe care nu trebuia să le încalce – ce să nu poarte, cum să se aşeze în public, când să se întoarcă acasă după o seară în oraş – …mă rog, în cea mai mare parte din timp. În ultimul an de liceu, valul de rebeliune şi sfidare care i‑a prins în tăvălug pe cei mai mulţi dintre colegii ei şi i‑a purtat până departe n‑a afectat‑o din prima, lăsând‑o ancorată într‑o moralitate infailibilă.

 Pe când tinerii de vârsta ei încălcau tabuuri şi îşi frângeau inimile cu aceeaşi ardoare, Peri ducea o viaţă liniştită. Dar apoi s‑a îndrăgostit şi dragostea, pe cât de scurtă, pe atât de năvalnică, spulberase toate limitele ei bine păstrate.

Fără ştirea părinţilor, mersese până la capăt cu iubitul ei de stânga. Abia acum îşi dădea seama cât de fragilă era poziţia ei de „fiică iubită“. Se simţea ca o ipocrită. Uite‑o stând acolo şi aşteptând rezultatul testului de virginitate al altei fete când ea însăşi nu era virgină.”

Elif Shafak

Reverie

 

“Oare recunoști anii cei buni când îi trăiești? Sau îi tot aștepți, până faci cancer rectal și iți dai seama că anii cei buni, au trecut deja?

Fiindcă uneori ai sentimentul că viața ți-a scapăt printre degete. Ca și cum viitorul e în urma ta, ca și cum ar fi fost mereu în urma ta.”

Doctor Jivago

 

“-Învierea. În forma rudimentară în care este afirmată pentru consolarea celor slabi, nu-mi spune nimic. Întotdeauna am înțeles altfel cuvintele lui Hristos despre morți și despre vii.Unde să încapă cohortele acestea acumulate de-a lungul tuturor mileniilor? N-ar avea loc în tot universul. Iar Dumnezeul, binele și sensul ar trebui să plece din lumea asta. Ar fi striviți în această înghesuială animalică, lacomă. Însă în același timp viața, care-i etern aceeași, umple universul și, clipă de clipă, se înnoiește în infinite combinații și metamorfoze.

|Dumneavoastră, de pildă, vă puneți întrebarea dacă veți învia, însă, de fapt, ați înviat născându-vă și nici nu v-ați dat seama de acest lucru. Vă întrebați dacă o să vă doară, dacă țesuturile vor simți descompunerea. Adică vă întrebați ce se va întâmpla cu conștiința dumneavoastră. Dar ce e conștiința? Să vedem. A dori în mod conștient să adormi înseamnă insomnie sigură, a dori conștient să simți funcționarea propriei digestii înseamnă să-i distrugi inerția. Conștiința e o otravă, un mijloc de autointoxicare pentru subiectul care într-adevăr face apel la ea. Ea e lumina care iradiază în afară, ea ne luminează drumul ca să nu ne împiedicăm. Ea e farul care arde înaintea locomotivei. Intorcandu-i lumina spre înăuntru, provocăm o catastrofă.”

………………………………………………………………………………...

 

 “ O, ce iubire a fost, slobodă, fără precedent, așa cum nu s-au mai iubit vreodată doi oameni! Gândeau cum alții cântau. Nu s-au iubit datorită inevitabilității sentimentului, nu s-au iubit “arși de pasiune”, cum sunt descriși, în mod fals, îndrăgostiții. S-au iubit pentru că așa a vrut tot ce îi înconjura: pământul de sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii și copacii.

 Dragostea lor le-a plăcut, poate, mai mult celor care-i priveau decât lor înșiși. Le-a plăcut necunoscuților de pe stradă, zărilor aliniate în timp ce ei se plimbau, camerelor în care se mutau și se întâlneau. Ah, asta, chiar asta fusese ceea ce îi înrudise și îi unise!

 Niciodată, niciodată, nici chiar în clipele de dăruire, de fericire nebună nu-i părăsise sentimentul cel mai măreț și captivant: desfătarea resimțită în fața modelarii generale a lumii, sentimentul propriei lor apartenențe la întregul tablou, senzația de participare la frumusețea întregului spectacol, la universul întreg."

Boris Pasternak

 

Numele trandafirului

 

“— Adso, ai păcătuit, desigur, şi ai făcut-o călcând porunca ce ţi s-a dat să nu păcătuieşti trupeşte împotriva îndatoririlor  tale de novice. Întru dezvinovăţirea ta stă faptul că te-ai aflat în una dintre acele situaţii în care ar fi fost împins în ispită chiar şi un sfânt părinte în pustiu. Şi despre femeie ca pricină a ispitelor au vorbit destul Scripturile. Despre femeie Ecleziastul spune că vorba cu ea este ca focul care arde, şi proverbele spun că ea pune stăpânire pe ceea ce e mai de preţ în inima bărbatului şi cei mai tari au fost ruinaţi de ea. Şi mai spune Ecleziastul: şi am descoperit că mai amară decât moartea este femeia, că e ca laţul vânătorilor, sufletul ei este ca o plasă, mâinile ei ca nişte funii. Iar alţii au spus despre ea că este corabia diavolului.

Stabilind acestea, dragă Adso, eu nu izbutesc totuşi să mă conving că Dumnezeu ar fi vrut să introducă în facerea lumii o făptură atât de spurcată, fără să o înzestreze cu vreo virtute. Şi nu pot să nu mă gândesc la faptul că El i-a îngăduit multe privilegii şi calităţi, dintre care cel puţin trei sunt foarte mari. Într-adevăr, l-a creat pe bărbat în lumea aceasta păcătoasă, şi din lut, şi pe femeie în clipa ce-a urmat, în paradis şi dintr-o materie umană nobilă. Şi nu a făurit-o din picioarele sau din părţile de din dos ale lui Adam, ci din coasta lui. În al doilea rând, Domnul, care poate totul, ar fi putut să se încarneze de-a dreptul într-un bărbat, în vreun chip miraculos, şi în schimb şi-a ales să locuiască în pântecele unei femei, dovadă că nu era atât de spurcată. Şi când a apărut, după înviere, i-a apărut unei femei. Şi, în sfârşit, în gloria din ceruri nici un bărbat nu va fi nicicând rege în acea patrie, şi în schimb îi va fi regină o femeie care nicicând nu a păcătuit. Şi dacă, deci, Dumnezeu a fost cu atâta grijă pentru Eva şi pentru fiicele sale, este oare nefiresc ca noi toţi să ne simţim atraşi de graţia şi de nobleţea acelui sex?

Ceea ce vreau să-ţi spun, Adso, este că desigur nu trebuie să mai faci aşa ceva, dar nu este chiar aşa de monstruos ceea ce ai fost tu ispitit să faci. Şi, pe de altă parte, că un călugăr, măcar o dată în viaţa lui, a avut experienţa patimii carnale, ca într-o zi să poată fi înţelegător şi îngăduitor cu păcătoşii cărora să le dea sfat şi mângâiere... ei bine, dragă Adso, este un lucru care nu trebuie dorit înainte de-a se întâmpla, dar nici ceva de care să te ruşinezi prea mult după făptuirea lui.

Şi, în sfârşit, Domnul fie cu tine şi nu te mai gândi la asta. Dar, mai degrabă, ca să nu stăm să zăbovim prea mult asupra unui lucru care e mai bine să-l uiţi, dacă vei reuşi, şi mi s-a părut că aici vocea lui s-a înmuiat din pricina unei emoţii lăuntrice, să ne întrebăm mai bine asupra rostului a ceea ce s-a petrecut în noaptea asta. “

Umberto Eco

Pianistul

 

“Astăzi, când mă uit în urmă la alte amintiri, mult mai cumplite, experienţele trăite în ghetoul din Varşovia, între noiembrie 1940 şi iulie 1942, o perioadă de aproape doi ani, se topesc toate într-o singură imagine, de parcă ar fi durat o singură zi.

 Oricât m-aş strădui, nu pot s-o sparg în mici fragmente, care să-i imprime o ordine cronologică, aşa cum se întâmplă de obicei când scrii un jurnal. Fireşte, la acea vreme - dar şi înainte şi după aceea - s-au petrecut unele lucruri despre care se ştia deja şi erau mai uşor de înţeles. Nemţii au pornit la vânătoare de oameni, pentru a-i folosi drept animale de povară, aşa cum făceau în toată Europa. Singura diferenţă era, poate, aceea că în ghetoul din Varşovia vânătoarea a încetat brusc în primăvara anului 1942.

In câteva luni, prada evreiască avea să slujească altor scopuri şi, ca în cazul animalelor, era nevoie de o perioadă în care vânatul să fie interzis, pentru ca mai apoi marele spectacol al vânătorii să fie cu atât mai palpitant şi să nu dezamăgească. Noi, evreii, eram jefuiţi ca şi francezii, belgienii, norvegienii şi grecii, atâta doar că eram jefuiţi mai sistematic şi într-un mod strict oficial.

 Nemţii care nu făceau parte din sistem nu aveau acces în ghetou şi nici dreptul de a fura pe cont propriu. Poliţia germană era autorizată să fure printr-un decret emis de guvernatorul general, în conformitate cu legea privitoare la furt, publicată de conducerea Reichului. “

………………………………………………………………………………..

“- Was suchen Sie hier?

Un ofiţer german înalt, elegant se aplecă peste bufetul din bucătărie, cu braţele încrucişate la piept.

 - Ce faci aici? repetă el. Nu ştii că dintr-o clipă în alta personalul unităţii de comando din fortăreaţa Varşoviei o să se mute în clădirea asta?

M-am prăbuşit pe scaunul de lângă uşa dulapului. Cu certitudinea unui somnambul, am simţit deodată că n-aş fi avut puterea să scap din această nouă cursă. Abia după un timp am putut îngăima, cu mare greutate:

 - Fă ce vrei cu mine. Nu mă mişc de-aici.

 - N-am de gând să-ţi fac nici un rău! Ofiţerul ridică din umeri.

 - Cine sunteți?

 -Sunt pianist.

Se uită mai atent la mine, cu o neîncredere vădită. Apoi privirea îi alunecă spre uşa care ducea din bucătărie în celelalte camere. Părea că-i încolţise o idee.

 -Vino cu mine! Merserăm în camera de alături, care fusese odinioară, neîndoielnic, sufrageria, apoi în camera de după ea, unde, lângă perete, se afla un pian. Ofiţerul arătă înspre instrument.

 - Cântă ceva! Ii trecuse oare prin minte că sunetul pianului avea să-i atragă instantaneu pe toţi SS-iştii din vecinătate? M-am uitat întrebător la el, fără să mă urnesc din loc. Imi simţi pesemne spaima, fiindcă adăugă, încercând să mă liniştească:

—-E-n regulă, poţi cânta. Dacă vine cineva, te ascunzi în dulap şi-am să spun că încercam instrumentul.

 Când am pus degetele pe clape, mi-au tremurat. Aşadar, de astă dată trebuia să-mi răscumpăr viaţa cântând la pian! Nu mai exersasem de doi ani şi jumătate, degetele îmi erau anchilozate, acoperite cu un strat gros de murdărie, iar unghiile nu mi le mai tăiasem de când izbucnise incendiul în clădirea unde mă ascundeam. Mai mult, pianul se afla într-o cameră fără sticlă la ferestre, aşa încât ciocănelele erau umflate din pricina igrasiei şi opuneau rezistenţă când apăsam pe clape.

Am cântat Nocturna în do diez minor de Chopin. Sunetul fragil şi subţirel al corzilor dezacordate umplea apartamentul gol şi casa scărilor, plutea deasupra ruinelor vilei de vizavi şi se întorcea ca un ecou mut, melancolic.

Când am isprăvit, tăcerea păru mai sumbră şi mai stranie decât înainte. Undeva, pe stradă, mieună o pisică. Am auzit o împuşcătură jos, în afara clădirii - un zgomot tipic german, strident, penetrant.

 Ofiţerul mă privi fără să scoată o vorbă. După o vreme, oftă şi murmură:

- N-ar trebui să stai totuşi aici. Am să te duc în afara oraşului, într-un sat. Ai să fii în siguranţă acolo.

Am clătinat din cap.

-Nu pot părăsi locul ăsta, am spus hotărât.

Abia atunci păru să înţeleagă adevăratul motiv pentru care mă ascundeam printre ruine.

Tresări nervos.

 - Eşti evreu? întrebă el.

 - Da.

Stătuse cu mâinile încrucişate la piept; acum le desfăcu şi se aşeză în fotoliul de lângă pian, ca şi cum această descoperire ar fi necesitat o meditaţie îndelungată. — Da, bine, murmură el, în acest caz, într-adevăr, nu poţi pleca. O vreme păru să cadă adânc pe gânduri, apoi se întoarse spre mine şi-mi puse o altă întrebare:

- Unde te ascunzi?

 - La mansardă.

 - Arată-mi cum e acolo.

Am mers la ultimul etaj. Inspectă mansarda cu un ochi atent şi expert. Procedând astfel, descoperi ceva ce nu observasem mai devreme: un soi de nivel suplimentar, deasupra ei, un pod din scânduri, sub dolia acoperişului, exact deasupra intrării în mansardă. La prima vedere, aproape că nici nu-1 remarcai, fiindcă încăperea era foarte slab luminată. Ofiţerul îmi spuse că acolo credea el c-ar trebui să mă ascund, şi mă ajută să caut o scară în apartamentele de la etajele inferioare. După ce mă suiam în pod, trebuia doar să trag scara după mine. Am discutat împreună planul şi l-am pus în aplicare. Mă întrebă apoi dacă aveam ce mânca.

- Nu, am răspuns eu. La urma urmei, mă luase prin surprindere tocmai când încercam să fac rost de provizii.

- Ei, nu-i nimic, adăugă el repede, de parcă s-ar fi jenat de apariţia lui neaşteptată. Am să-ţi aduc eu ceva de mâncare.

Abia atunci am îndrăznit să pun şi eu o întrebare. Pur şi simplu nu m-am mai putut abţine.

- Sunteţi neamţ?

 Roşi şi aproape că-şi strigă răspunsul, pradă unei mari agitaţii, ca şi cum întrebarea mea ar fi fost o insultă.

- Da, sunt neamţ! Şi mi-e ruşine de asta, după tot ce s-a întâmplat.

Brusc, îmi strânse mâna şi plecă. “

Władysław Szpilman