Doctor Jivago

 

“-Învierea. În forma rudimentară în care este afirmată pentru consolarea celor slabi, nu-mi spune nimic. Întotdeauna am înțeles altfel cuvintele lui Hristos despre morți și despre vii.Unde să încapă cohortele acestea acumulate de-a lungul tuturor mileniilor? N-ar avea loc în tot universul. Iar Dumnezeul, binele și sensul ar trebui să plece din lumea asta. Ar fi striviți în această înghesuială animalică, lacomă. Însă în același timp viața, care-i etern aceeași, umple universul și, clipă de clipă, se înnoiește în infinite combinații și metamorfoze.

|Dumneavoastră, de pildă, vă puneți întrebarea dacă veți învia, însă, de fapt, ați înviat născându-vă și nici nu v-ați dat seama de acest lucru. Vă întrebați dacă o să vă doară, dacă țesuturile vor simți descompunerea. Adică vă întrebați ce se va întâmpla cu conștiința dumneavoastră. Dar ce e conștiința? Să vedem. A dori în mod conștient să adormi înseamnă insomnie sigură, a dori conștient să simți funcționarea propriei digestii înseamnă să-i distrugi inerția. Conștiința e o otravă, un mijloc de autointoxicare pentru subiectul care într-adevăr face apel la ea. Ea e lumina care iradiază în afară, ea ne luminează drumul ca să nu ne împiedicăm. Ea e farul care arde înaintea locomotivei. Intorcandu-i lumina spre înăuntru, provocăm o catastrofă.”

………………………………………………………………………………...

 

 “ O, ce iubire a fost, slobodă, fără precedent, așa cum nu s-au mai iubit vreodată doi oameni! Gândeau cum alții cântau. Nu s-au iubit datorită inevitabilității sentimentului, nu s-au iubit “arși de pasiune”, cum sunt descriși, în mod fals, îndrăgostiții. S-au iubit pentru că așa a vrut tot ce îi înconjura: pământul de sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii și copacii.

 Dragostea lor le-a plăcut, poate, mai mult celor care-i priveau decât lor înșiși. Le-a plăcut necunoscuților de pe stradă, zărilor aliniate în timp ce ei se plimbau, camerelor în care se mutau și se întâlneau. Ah, asta, chiar asta fusese ceea ce îi înrudise și îi unise!

 Niciodată, niciodată, nici chiar în clipele de dăruire, de fericire nebună nu-i părăsise sentimentul cel mai măreț și captivant: desfătarea resimțită în fața modelarii generale a lumii, sentimentul propriei lor apartenențe la întregul tablou, senzația de participare la frumusețea întregului spectacol, la universul întreg."

Boris Pasternak