“Cei inteligenți și sensibili au
întotdeauna momente de îndoială.”
(n.22aprilie 1894- 14 mai 1957)
“... Să fiu nu chiar
bogat, Emy, aş vrea numai puţinul luminos pe care l-am găsit la un confrate la
Rîmnicul-Sărat, astă-iarnă, cînd m-a invitat pentru două zile la el. O casă
mică, numai cu vreo patru odăi, luminoase toate, Emy, cu duşumele uscate, cu
perdele albe la ferestre, cu un dormitor cu sofa mare, călduros, cu o cameră de
musafiri - ba nu, pe asta aş desfiinţa-o, dacă eşti tu cu mine nu mai vreau pe
nimeni - al cărei aşternut seara era olandă şi dantelă, cu o mescioară, şi pe
ea o lampă portativă, să citeşti culcat... Biroul lui simplu de tot, dar aşa aş
vrea unul pentru toată viaţa: o masă mare de stejar... Rafturi negre, pînă la
jumătatea peretelui alb, pentru cărţi, un fotoliu adînc pentru fumat ţigara.”
“ Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîine de la o gheretă din marginea oraşului. Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pîine, decît pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gîtuirea păsării. Băiatul acesta n-avea decît 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gîndi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pîine, decît să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post.”
“ Suntem, domnilor, o ţară bogată, fără îndoială. Asta a putut constata ieri şi băieţaşul care, flămînzind de două zile pe străzile capitalei după ce a privit vreme îndelungată galantarele de la băcăniile împinse pînă în stradă şi pînă în nările celor flămînzi, s-a decis să fure o pîine de la o gheretă din marginea oraşului. Nu l-au tentat nici homarii şi langustele de la Ciobanu, nici şalăul cu spinarea lată de o palmă de la Teişani, nici rodiile, nici perele învelite în vată ca nişte păsări bolnave. El nu vrea decît o pîine şi e mai greu pentru unii, în această ţară, să aibă o pîine, decît pentru alţii să trimită acasă un coş cu icre negre, brînză scump putrezită şi pateuri cultivate încă înainte de gîtuirea păsării. Băiatul acesta n-avea decît 16 ani, dar mintea lui necoaptă a putut gîndi stupid că e mai bine să fure, cu pereţii stomacului uscaţi şi lipiţi de foame, o pîine, decît să aştepte şi să încerce a obţine de la stat o furnitură. Greşeală scump plătită, căci a fost împuşcat de către simbolul ordinii noastre sociale, domnul sergent din post.”
“Am fost chemat pe
nume şi am intrat în odaia de dormit... Cu capul pe perină strîngea, cu pumnii
vîrîţi dedesubt, cearşaful, pînă sub bărbie, sus. Am rămas încremenit... în
locul femeii atît de sigură de ea, de pînă adineaori, atît de conştientă de
tot, era acum în pat un cap de fetiţă puţin speriată, cu ochii mari umezi, în
care tremura neliniştea, gura îi era crispată într-un surîs, care putea fi şi
îndurerat şi pedepsit de emoţie...
M-a înduioşat adînc. Mi s-au împurpurat
obrajii de uimire. Am îngenuncheat pe puful mare cît o roată, de lîngă patul
scund. Mi-am apropiat capul, privind tulbure ochii limpeziţi şi totuşi plini de
nelinişte, care cereau o inutilă şi copilăroasă îndurare. Gura sfioasă ar fi
vrut mereu să zîmbească, dar nu izbutea să arate decît puţin de tot din albul
dinţilor de sus. Am apăsat-o şi am simţit-o puţin umedă şi caldă sub buzele
mele. I-am petrecut mîna stîngă sub ceafă, cu mîna dreaptă i-am prins bărbia -
şi după ce i-am desfăcut şi zdrobit uşor buzele ca să le potrivesc în toată
suprafaţa lor gurii mele, am sorbit toată neliniştea şi toată duioşia lor, ca
un destin început.”
“Se spune adesea:
femeile nu trebuie să arate prea mult din corpul lor, căci atunci dispare
„misterul atracţiei”... Ca şi cînd misterul unei femei ar sta în sexul ei, iar
nu în sufletul ei. Unii merg mai departe şi se întreabă cu îngrijorare, auzind
despre progresele nudismului. Cum ? să dispară ceea ce făcea misterul femeii,
îmbrăcămintea ? Atunci dispare şi feminitatea.
Dar sunt femei goale ca un măr,
care au mai mult mister decît zeci de femei îmbrăcate pînă sub bărbie. Numai
cine n-a avut numeroase femei în viaţa lui poate judeca astfel, şi mai ales numai
cei care au avut femei care din primele trei cuvinte s-au isprăvit ca farmec.
Astfel ar şti că sunt femei care fac, după-amiază, din picioarele lor un colan
în jurul gîtului bărbatului, iar seara sunt aceleaşi doamne cărora el le sărută
mîna cu emoţie. Dacă ar fi adevărat că pe măsură ce o femeie se dezbracă pierde
din personalitatea ei, ar însemna ca la plajă, de pildă, femeile să fie mai puţin
considerate decît pe stradă, ceea ce e cu totul fals. Chiar cînd e aproape
goală şi leneş lungită în nisipul cald, i se vorbeşte unei femei frumoase cu
trup de şarpe şi ochii limpezi, fără îndoială mai frumoasă decît îmbrăcată sau
i s-ar vorbi într-un salon.
De altfel, pe plajă se flirtează întocmai ca întrun
salon. Într-o convorbire cu o femeie interesantă, deci deopotrivă de
interesantă şi în costum de baie, ca şi în costum de stradă, după întîiele
clipe de examen, ceea ce trece în paranteză, nu e cum s-ar crede, psihicul, ci
trupul. După cîteva zile mai ales, cînd căldura animală, a pielii virgine ca să
zic aşa a dispărut în plin aer şi în bătaia soarelui, cînd această epidermă
proaspătă şi lîncedă (căreia protecţia rufăriei fine îi dă sugestii de culcuş,
păstrînd în ea acea căldură animală, care e ca o respiraţie vie a feminităţii)
se îngroaşă şi se înăspreşte puţin, trupul se apropie de ineficacitatea
statuară. Şi pe urmă raporturile sunt cu o abstracţie mai mult sau mai puţin
totală de el; căci rămîne admirat de cunoscători ca o nouă îmbrăcăminte parcă.
De altfel, femeile „cu
mister" adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică", sau pun abajur
de hîrtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele,
pentru ca, în semiîntunericul prăvăliei luminate scăzut, să-ţi vîndă marfă
proastă).
Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcînd
picioarele ca nişte bacante, şi după ce au înşelat, şi după ce au revenit. Şi
oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt
foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au
răsturnat în patul bărbatului.
„Mister" e acel inefabil care face ca o
pereche de ciorapi descălţaţi, aruncaţi pe un scaun de o femeie oarecare, să
fie o pereche de ciorapi, dar aceiaşi ciorapi să fie cu totul altceva cînd ţi
se spune că aparţin unei femei adevărate... să fie ciorapii tulburători ai
doamnei N. sau T?
(Camil Petrescu)
