Pianistul

 

“Astăzi, când mă uit în urmă la alte amintiri, mult mai cumplite, experienţele trăite în ghetoul din Varşovia, între noiembrie 1940 şi iulie 1942, o perioadă de aproape doi ani, se topesc toate într-o singură imagine, de parcă ar fi durat o singură zi.

 Oricât m-aş strădui, nu pot s-o sparg în mici fragmente, care să-i imprime o ordine cronologică, aşa cum se întâmplă de obicei când scrii un jurnal. Fireşte, la acea vreme - dar şi înainte şi după aceea - s-au petrecut unele lucruri despre care se ştia deja şi erau mai uşor de înţeles. Nemţii au pornit la vânătoare de oameni, pentru a-i folosi drept animale de povară, aşa cum făceau în toată Europa. Singura diferenţă era, poate, aceea că în ghetoul din Varşovia vânătoarea a încetat brusc în primăvara anului 1942.

In câteva luni, prada evreiască avea să slujească altor scopuri şi, ca în cazul animalelor, era nevoie de o perioadă în care vânatul să fie interzis, pentru ca mai apoi marele spectacol al vânătorii să fie cu atât mai palpitant şi să nu dezamăgească. Noi, evreii, eram jefuiţi ca şi francezii, belgienii, norvegienii şi grecii, atâta doar că eram jefuiţi mai sistematic şi într-un mod strict oficial.

 Nemţii care nu făceau parte din sistem nu aveau acces în ghetou şi nici dreptul de a fura pe cont propriu. Poliţia germană era autorizată să fure printr-un decret emis de guvernatorul general, în conformitate cu legea privitoare la furt, publicată de conducerea Reichului. “

………………………………………………………………………………..

“- Was suchen Sie hier?

Un ofiţer german înalt, elegant se aplecă peste bufetul din bucătărie, cu braţele încrucişate la piept.

 - Ce faci aici? repetă el. Nu ştii că dintr-o clipă în alta personalul unităţii de comando din fortăreaţa Varşoviei o să se mute în clădirea asta?

M-am prăbuşit pe scaunul de lângă uşa dulapului. Cu certitudinea unui somnambul, am simţit deodată că n-aş fi avut puterea să scap din această nouă cursă. Abia după un timp am putut îngăima, cu mare greutate:

 - Fă ce vrei cu mine. Nu mă mişc de-aici.

 - N-am de gând să-ţi fac nici un rău! Ofiţerul ridică din umeri.

 - Cine sunteți?

 -Sunt pianist.

Se uită mai atent la mine, cu o neîncredere vădită. Apoi privirea îi alunecă spre uşa care ducea din bucătărie în celelalte camere. Părea că-i încolţise o idee.

 -Vino cu mine! Merserăm în camera de alături, care fusese odinioară, neîndoielnic, sufrageria, apoi în camera de după ea, unde, lângă perete, se afla un pian. Ofiţerul arătă înspre instrument.

 - Cântă ceva! Ii trecuse oare prin minte că sunetul pianului avea să-i atragă instantaneu pe toţi SS-iştii din vecinătate? M-am uitat întrebător la el, fără să mă urnesc din loc. Imi simţi pesemne spaima, fiindcă adăugă, încercând să mă liniştească:

—-E-n regulă, poţi cânta. Dacă vine cineva, te ascunzi în dulap şi-am să spun că încercam instrumentul.

 Când am pus degetele pe clape, mi-au tremurat. Aşadar, de astă dată trebuia să-mi răscumpăr viaţa cântând la pian! Nu mai exersasem de doi ani şi jumătate, degetele îmi erau anchilozate, acoperite cu un strat gros de murdărie, iar unghiile nu mi le mai tăiasem de când izbucnise incendiul în clădirea unde mă ascundeam. Mai mult, pianul se afla într-o cameră fără sticlă la ferestre, aşa încât ciocănelele erau umflate din pricina igrasiei şi opuneau rezistenţă când apăsam pe clape.

Am cântat Nocturna în do diez minor de Chopin. Sunetul fragil şi subţirel al corzilor dezacordate umplea apartamentul gol şi casa scărilor, plutea deasupra ruinelor vilei de vizavi şi se întorcea ca un ecou mut, melancolic.

Când am isprăvit, tăcerea păru mai sumbră şi mai stranie decât înainte. Undeva, pe stradă, mieună o pisică. Am auzit o împuşcătură jos, în afara clădirii - un zgomot tipic german, strident, penetrant.

 Ofiţerul mă privi fără să scoată o vorbă. După o vreme, oftă şi murmură:

- N-ar trebui să stai totuşi aici. Am să te duc în afara oraşului, într-un sat. Ai să fii în siguranţă acolo.

Am clătinat din cap.

-Nu pot părăsi locul ăsta, am spus hotărât.

Abia atunci păru să înţeleagă adevăratul motiv pentru care mă ascundeam printre ruine.

Tresări nervos.

 - Eşti evreu? întrebă el.

 - Da.

Stătuse cu mâinile încrucişate la piept; acum le desfăcu şi se aşeză în fotoliul de lângă pian, ca şi cum această descoperire ar fi necesitat o meditaţie îndelungată. — Da, bine, murmură el, în acest caz, într-adevăr, nu poţi pleca. O vreme păru să cadă adânc pe gânduri, apoi se întoarse spre mine şi-mi puse o altă întrebare:

- Unde te ascunzi?

 - La mansardă.

 - Arată-mi cum e acolo.

Am mers la ultimul etaj. Inspectă mansarda cu un ochi atent şi expert. Procedând astfel, descoperi ceva ce nu observasem mai devreme: un soi de nivel suplimentar, deasupra ei, un pod din scânduri, sub dolia acoperişului, exact deasupra intrării în mansardă. La prima vedere, aproape că nici nu-1 remarcai, fiindcă încăperea era foarte slab luminată. Ofiţerul îmi spuse că acolo credea el c-ar trebui să mă ascund, şi mă ajută să caut o scară în apartamentele de la etajele inferioare. După ce mă suiam în pod, trebuia doar să trag scara după mine. Am discutat împreună planul şi l-am pus în aplicare. Mă întrebă apoi dacă aveam ce mânca.

- Nu, am răspuns eu. La urma urmei, mă luase prin surprindere tocmai când încercam să fac rost de provizii.

- Ei, nu-i nimic, adăugă el repede, de parcă s-ar fi jenat de apariţia lui neaşteptată. Am să-ţi aduc eu ceva de mâncare.

Abia atunci am îndrăznit să pun şi eu o întrebare. Pur şi simplu nu m-am mai putut abţine.

- Sunteţi neamţ?

 Roşi şi aproape că-şi strigă răspunsul, pradă unei mari agitaţii, ca şi cum întrebarea mea ar fi fost o insultă.

- Da, sunt neamţ! Şi mi-e ruşine de asta, după tot ce s-a întâmplat.

Brusc, îmi strânse mâna şi plecă. “

Władysław Szpilman